„În viață întotdeauna m-am condus după principiul: nu face rău!
Părinții mi-au transmis prin codul genetic calități precum omenia și bunătatea. Poate că uneori am avut de suferit atunci când la bine mi s-a răspuns cu rău, dar cum vine vorba - împotriva geneticii nu te poți lupta”.
Miezul de Făurar din anul acesta a venit pentru academicianul Gheorghe Țîbîrnă nu oarecum, a venit cu o zi mai specială. În cronica vieții academice, aniversarea academicianului Gheorghe Țîbîrnă se înscrie ca o sărbătoare a comunității științifice medicale, pe care a slujit-o cu devotament și pasiune. Pragul important pe care l-a pășit astăzi îi oferă savantului dreptul să privească îndărăt cu demnitate și verticalitate. Și asta pentru că, mergând pe drumul vieții, nu a risipit timpul aiurea pe nimicuri, nu a risipit nici povețele înțelepte ale părinților, nu a ignorat dragostea față de cei care i-au dat viață, nu a ignorat cartea și cunoașterea, munca și respectul față de oameni, nu a ignorat sentimentele curate, trăirile sufletești, care i-au generat emoții și bucurii omenești. Și pentru că am aflat că nu prea are cochetăria unora de a-și ascunde vârsta, acad. Țîbîrnă vine către acest sfârșit de iarnă cu bucuria și privilegiul celor 75 de ani împliniți.
Bucuria - pentru că la această vârstă se consideră împlinit și oarecum realizat. Are o familie frumoasă și sănătoasă, are o soție, pe nume RaisaȚîbîrnă (Sandu), medic-psiholog, care i-a fost colegă de curs și pe care o consideră pană acum cea mai frumoasă și care a devenit o parte din ceea ce numim sensul vieții. Dumnezeu l-a binecuvântat cu trei copii, doi dintre care Viorica și Andrei, au ales același destin nobil de a fi în slujba sănătății omului, dar făcând și o carieră științifică în medicină, feciorul cel mai mare, Mircea, îmbrățișând profesia de istoric. Academicianul Țîbîrnă se mândrește și cu cei șase nepoți ai săi, prin care își vede cu ochii împlinirea unei vieți ce îi redau vigoarea de la început a fericirii sublime.
Privilegiul – pentru că a atins pragul unei vieți de peste șapte decenii și este sănătos și în plină forță pentru a duce la sfârșit mai multe proiecte și activități și de a mai salva niște vieți. Pașnic, dar mereu în luptă cu nedreptatea, incompetența, abuzurile, leneșii și mincinoșii, mereu într-o luptă pentru viața fiecărui pacient, care așteaptă salvare. Renunță la propuneri avantajoase, la confortul personal, la propria liniște, pentru a reuși să redea speranța unei noi vieți pacientului său și se bucură ca un copil, dacă a reușit să deslușească mulțumirile din ochii celor care au venit să-i ceara ajutor și alinare și el l-a dat, fără a-și rezerva timp pentru a primi laude. Cinstit și modest, pe alocuri prea pronunțat, academicianul vine mereu în ajutor, intrând în competiție cu timpul, cu timpul nemilos. Și pentru a face un bine, fie în meserie, fie în afara ei, poate să lase orice altă activitate personală și să vină acolo, unde este nevoie de mintea și inteligența lui, de mâna iscusită de chirurg și inima de om, păstrând în același timp, echilibrul dintre viața la muncă și cea personală. Îi displace birocrația greoaie, niveluri infinite de verificări, aprobări și para-aprobări și este cu ambiție aproape obsedantă atunci când i se solicită ajutorul. Și când spun asta, e fără pic de exagerare.
Îmi amintesc acum un caz, când am îndrăznit să-l sun prima dată ca să-i cer ajutor pentru o persoana apropiată. Recunosc, îmi era frică să-l telefonez pe dl academician și îmi tremurau mâinile, încât nu nimeream nici cifrele de pe telefon. Situația nu suporta vreo amânare și eu, în disperarea mea, zic, fie ce-o fi, sun. Îi descriu aproape în bâlbâieli situația și îmi cer scuze că l-am deranjat. Academicianul îmi spune doar atât: „Veniți imediat la clinică. Aveți cu ce veni sau…”, deja era gata să ne pună și transport la dispoziție. Peste vreo două săptămâni, ne întâlnim la Academie și îmi zice: „Măi, fată, dar cum ți-a venit ție în gând să mă suni tocmai pe mine (academicianul având ca domeniu chirurgia tumorilor capului şi gâtului, exact ceea ce avea nevoie persoana, dar atunci nu știam), că tu nu m-ai sunat niciodată”. Zic, nu știu, dl academician, de frică cred, și ca pot să ajut și eu cu ceva. Tu știi că ai salvat viața unui om…? Zic, dl academician, asta Dvs ați salvat-o și vă mulțumesc pentru toată implicarea Dvs și că ați răspuns atunci la un număr de telefon necunoscut. „Hai, lasă, tu cuvintele astea, că eu mă emoționez, eu am făcut doar ce trebuia. Eu sunt medic, nu?”. Acum, eu recunosc cu toată făptura mea că e un privilegiu pentru mine că l-am cunoscut și că am permisiunea de a scrie măcar puțin din multul pe care îl merită acad. Țîbîrnă și pentru prea greul pe care l-a dus în spate, pentru responsabilitatea, exigența și ajutorul său necondiționat.
Sigur că nu i-a fost uşor, dar greul dus n-a reuşit, sa-i lase urme urâte pe chipul său, până astăzi frumos şi cald. Susținut mereu și în toate de soția Raisa, a încercat să treacă prin nedreptăţi fără să-şi umple sufletul de ură. Învățând arta pașilor mici, călăuzit de fratele mai mare, renumitul chirurg, Constantin Țîbîrnă, a ajuns și el către împlinirea unui vis - de a deveni medic.Iar ceea ce l-a deosebit, fără a se considera, personal, excepțional în sens pozitiv sau negativ, a fost faptul că a rămas fidel axiomei, potrivit căreia, a fi medic înseamnă a te consacra totalmente profesiei, altfel nu ai ce căuta în Templul sănătăţii. Ajutându-i pe cei din jur, a păstrat în suflet multă lumină și a învins. Acum, parcă ar vrea să dea impresia de om dur, dar asta e doar în aparență, pentru că dacă reușești să-i atingi măcar cu ceva sufletul, descoperi în el o bunătate ca o pâine caldă de casă, cum obișnuim să spunem adesea.
Mezinul lui Andrei și Maria Țîbîrnă, părinții savantului, azi este o mândrie nu doar a familiei, dar și a orașului Sângerei, a comunității științifice medicale și a țării, este un nume de referință în lumea științei medicale. Astăzi acad. Gheorghe Țîbîrnă, doctor habilitat, profesor universitar, este un savant-chirurg de notorietate, doctor „Om Emerit”, Cavaler al „Ordinului Republicii”, Laureat al Premiului de Stat.
Cunoştinţeleşiexperienţa chirurgicală le-a acumulat prin munca de zi cu zi, fie în aule ținând prelegeri pentru studenți și rezidenți, fie la masa de operații, iar seara, până târziu, că să mai dilueze din durerea și tristețea pe care, practic o lua în fiecare zi acasă, stătea la masa de scris asupra tezelor. Toate acestea au făcut posibilă organizarea, în anul 1977, în cadrul Institutului Oncologic, a Secţiei chirurgia tumorilor capului şi gâtului, la timona căreia se află peste trei decenii. Mai târziu, deține onoranta funcție de director al Institutului Oncologic, fiind concomitent şef al Catedrei de oncologie a Universităţii de Stat de Medicina şi farmacie „N. Testemiţeanu. Academicianul Gheorghe Ţîbîrnă s-a remarcat şi la pregătirea cadrelor ştiinţifice. Este fondatorul şcolii de oncologi în domeniul chirurgiei regiunii capului şi gâtului. Sub conducerea ştiinţifică a savantului au fost susţinute 9 teze de doctor în medicină şi 6 – de doctor habilitat în medicină. A elaborat metode raţionaleşi optime de chirurgie plastică în oncologie, fiind primul specialist în Moldova care a practicat metoda de criochirurgie în tratamentul tumorilor maligne şi metoda microchirurgicală în oncologie.
Rezultatele ştiinţifice performante obţinute pe parcursul activităţii sale ştiinţificeşi chirurgicale timp de circa 50 de ani au fost publicate în peste 400 lucrări ştiinţifice, inclusiv monografii, recomandări metodice, brevete de invenţie.
La acest frumos popas al vieții îl rugăm pe dl academician Gheorghe Țîbîrnă să ne deschidă, pe cât e posibil, poarta sufletului său, pentru că îl știm de un om cu distinse calități, savant, nume greu în generația de aur a științei medicale și ar avea multe a ne spune, mai ales, că cele 75 de anotimpuri și le-a trăit cu sens şi demnitate și care l-au înnobilat cu de toate din cele bune și frumoase.
O consemnare de
Eugenia Tofan,
Serviciul de Presă al AȘM
Stimate Domnule academician Gheorghe Țibîrnă, o să încep interviul prin a Vă aduce sincere felicitări cu ocazia aniversării, pe care iată o marcați, azi 16 februarie, dar și Vă întreb cum v-a prins aceasta aniversare?
Aniversarea m-a prins un pic pe neașteptate. Prea repede s-au scurs anii, dar mă bucur că vârsta nu-mi afectează spiritul. Am rămas tot așa tânăr în suflet, apt de muncă.
De ce aţi ales tocmai acest domeniu al medicinii – oncologia? Cine sau ce v-a provocat acest interes pentru a veni în ajutor pacienților celei mai nemiloase maladii, care ia zilnic mii de vieți?
Ca să fiu sincer, nu voi spune, că am visat să fiu oncolog din copilărie. Dorința de a lupta cu această maladie mi s-a trezit la Moscova, la Institutul de Oncologie a Academiei de Științe a URSS, unde am făcut doctoratul. Acolo am văzut suferințele pacienților și am hotărât să le vin în ajutor.
Cum V-ați apropiat de știința acestui domeniu?
În oncologie știința joacă un rol cu totul deosebit, pentru că maladia aceasta are diverse forme clinice. E o etiologie variată și mai sunt foarte multe lucruri neelucidate, chiar dacă zeci de ani se fac cercetări în cele mai prestigioase clinici și laboratoare.
Cum îmbinați descoperirile pe care le-ați înregistrat pe parcursul anilor de cercetare cu formaţia Dumneavoastră de medic oncolog?
Nu se poate să fii oncolog, fără a cerceta maladia sub toate aspectele și metodele de tratament. Nu m-am mulțumit niciodată cu ceea ce au spus și făcut alții până la mine. Am vrut întotdeauna să-mi caut propria cale.
Credeţi că este suficient ce oferă ştiinţa medicală azi bolnavilor de cancer?
S-au făcut progrese serioase în cunoașterea cauzelor și mecanismelor de dezvoltare a cancerului, dar suntem departe încă de a stăpâni situația. Societatea așteaptă mult de la medici și savanți, dar foarte puțini își dau seama, că fără societate, fără guvernare, care ar susține programele și ar contribui în mod real financiar la dezvoltarea științei, la ridicarea prestigiului savanților în domeniu, am putea spera la rezultate miraculoase.
Ce altceva credeţi că aşteaptă societatea de la ştiinţa în medicină în acest domeniu?
Știința medicală, cel puțin la noi în Republica Moldova, nu poate oferi bolnavilor prea multe, pentru că în ultimii ani această știință tot mai mult se transformă în cenușăreasă. Avem potențial, avem minți luminate, tineri entuziasmați, dar nu avem posibilități: bani puțini alocați cercetătorilor, salariile modeste ale colaboratorilor științifici, birocrația și chiar lipsa de dorință de a face ceva, au făcut ca mulți medici să se transforme în simpli meseriași.
Toată lumea a învăţat aproape pe de rost un slogan, potrivit căruia „frumuseţea va salva lumea”. Poate ştiinţa, în cazul nostru știința medicală oncologică, dacă nu combate, măcar concura cu acest slogan, pe care eu, personal nu-l prea înțeleg?
Această maximă, cred că se referă mai mult la arte. În oncologie, eu aș zice că noi, medicii, am salvat lumea prin competență, calificare înaltă, iubire față de oameni, prin empatie și compasiune. Dar frumusețea, mărog, are dimensiunile ei.
Și aici, parcă de la sine vine întrebarea: Care sunt reperele Dumneavoastră în știință, dar și în viața personală? Care sunt valorile, la care Vă raportați?
În viață întotdeauna m-am condus după principiul: nu face rău! Părinții mi-au transmis prin codul genetic calități precum omenia și bunătatea. Poate că uneori am avut de suferit atunci când la bine mi s-a răspuns cu rău, dar cum vine vorba - împotriva geneticii nu te poți lupta.
Astăzi oamenii nu mai ştiu ce să inventeze ca să-şi câştige reputaţia. Ce pasiuni mai speciale aveţi?
Dacă vorbim de pasiuni, cea mai mare pasiune este chirurgia, după care vine șahul, cărțile bune și natura. Îmi place să mă plimb în pădure, prin viile din satul natal, unde îmi trăiesc din nou amintirile din copilărie.
Aproape toţi avem parte în viaţa de nişte întâmplări norocoase. Dacă aţi avut parte si Dumneavoastră de anumite sclipiri norocoase şi care au fost acestea?
Întâmplări norocoase? Cea mai norocoasă a fost înmatricularea la medicină, unde mi-au ales o specialitate frumoasă – chirurgia. Această întâmplare mi-a adus un noroc dublu: la facultate, în aceeași grupă de studii am întâlnit-o pe viitoarea mea soție, Raisa, astfel suntem împreună din anul 1964.
Credeţi că ceea ce sunteţi astăzi este un noroc sau un destin?
Este greu de a pune între noroc și destin semnul egalității sau invers. Cred că norocul vine tot după niște semne nebănuite ale destinului sau ale Domnului.
Se știe că liniştea uneori poate ascunde și o durere sau durerea unei mari dileme despre ceva. Dumneavoastră ce vă aduce liniște și ce v-ar putea trezi neliniştea în viață?
Liniște și pace în suflet am atunci când am reușit să-mi fac bine lucrul, când văd cum pacientul biruie, se însănătoșește și pleacă acasă. Liniștea mea este și mai deplină în familie, unde întotdeauna găsesc o alinare și o înțelegere. Sunt neliniștit când mă lovesc de indiferență și rea-voința din partea unor oameni.
Azi oamenii caută disperaţi celebritate. Acest lucru nu rareori se observa, inclusiv, la unii oameni de știință, respectiv și la unii medici. După ce își câștigă un nume sau un titlu, încep să se sufoce de prezența unora pe care îi consideră mai inferiori ierarhic fie domeniului sau funcției. La Dumneavoastră cum e cu celebritatea?
Niciodată nu m-am considerat o celebritate și mă miră unii oameni, care țin cu tot dinadinsul să fie socotiți celebrități. Geniile lumii, în marea lor majoritate, au fost recunoscuți după moarte. Să te strădui din răsputeri să fii recunoscut celebru este o risipă de timp și energie. Important e să aduci folos oamenilor.
Fratele Dumneavoastră mai mare, care a fostși o stea călăuzitoare în viața Dvs,academicianul Constantin Țîbîrnă, este de asemenea, o somitate în chirurgie. Cum este comemorată amintirea celui care constituie o parte importantă din patrimoniul de aur al ştiinţei medicale naţionale?
Nu cred că sunt subiectiv în aprecierea fratelui Constantin, ca un chirurg strălucit, ca unul din fondatorii școlii naționale de chirurgie. Dar cât privește comemorarea – ea este în inimile celor, cărora dânsul le-a salvat viața. Exemplu elocvent poate servi un caz, care m-a durut enorm. Un savant de la USMF „N. Testemițanu” a publicat o monografie „Istoricul medicinii și al învățământului medical pe plaiul basarabean” (Gh. Baciu), în care la capitolul „Școala de chirurgie autohtonă” nici nu l-a pomenit pe prof. C. Tîbîrnă, ca fiind și el fondator al acestei școli, un patriarh al chirurgiei, care a condus o catedră de chirurgie mai bine de 50 de ani și a pregătit atâția chirurgi de performanță.
Sunteți medic oncolog, dar sunteți și fondatorul şcoliiștiințifice de oncologi în domeniul chirurgiei regiunii capului şi gâtului.Cine sunt discipolii dumneavoastră?
Secția de chirurgie a tumorilor capului și gâtului am fondat-o în anul 1977. Specialitatea aceasta era absolut nouă în republică și a trebuit să încep de la zero lucrul de pregătire a cadrelor. În secție aproape toți au venit de pe băncile universității: stomatologii, ORL-iștii, medici generaliști. Astăzi, toți pot efectua orice operație în chirurgia capului și gâtului. Nu aș fi izbutit nimic de unul singur, fără colegii: A. Doruc, V. darii, V. Ciorici, A. Clipca, C. Clim, C. Cojocaru, R. Mândruță, A. Bejan. Avem și mulți tineri interesați de știința oncologică, precum R. Tarnaruțchi, V. Ureche ș.a.
Ce credeți că nu ați reușit să realizați în viață din ceea ce v-ați propus sau dacă aveți careva regrete
Sunt un om ambițios (în sensul bun al cuvântului) din fire și dacă îmi pun un gând, nu mă liniștesc până nu-l realizez. Da, cred că nu am reușit chiar totul. N-o să mă împac cu gândul că mi-a eșuat încercarea de a obține pentru laboratorul nostru un echipament chirurgical de performanță, care a fost adus la Institut, dar nu a fost achitată pentru el plata, lucrurile s-au împotmolit în atitudinea birocratică. Păcat, cu acest echipament performant am fi salvat mai mulți pacienți. Cât despre regrete, ca orice om am și eu regretele mele, dar le țin ascunse. Psihologii spun, că regretele sunt cele mai dăunătoare sentimente ale omului.
Ce vă displace cel mai mult la oameni?
Am mai menționat și n alte interviuri, dar o să mă repet. Cel mai mult îmi displace la oameni lenea, indiferența, invidia, minciuna și trădarea.
Ce vă place la oameni?
La această întrebare deja am dat un răspuns, îmi plac oamenii care sunt lipsiți de calități negative, enumerate mai sus.
Ce se află, actualmente, pe masa de lucru a academicianului Gheorghe Țîbîrnă?
Actualmente, lucrez la un material consacrat istoriei medicinii din Basarabia și Republicii Moldova pentru o Enciclopedie Medicală.
Dle academician, Dumneavoastră sunteți fondatorul și președintele Academiei de Științe Medicale din Republica Moldova. Care a fost scopul creării Academiei? Cine sunt membrii acesteia, ce proiecte realizați și care sunt perspectivele ei?
În anul 1998, noi, un grup de savanți medici am decis să fondăm Academia de Științe Medicale ca structură non-guvernamentală, care este menită să consolideze savanții din medicină, care ar permite să optimizăm activitatea de cercetare, să elaborăm o strategie și să stabilim direcțiile de cercetare prioritare. Până în prezent avem membri titulari, atât din țară, cât și de peste hotare.
Cum e să trăiești într-o societate, unde, mai ales în ultima perioadă s-au schimbat atât de mult valorile și accentele sunt cu totul altele?
Mi-ați dat o întrebare foarte grea. Trăim astăzi într-o societate cu totul deosebită, în care libertatea este înțeleasă ca o lipsă de restricții și nu ca o responsabilitate conştiincioasă. Da, s-au schimbat valorile și accentele. Economia de piață e un lucru bun, dar nu ar fi trebuit să intre în toate sferele vieții. La putere astăzi este banul. Da, partea materială a vieții este importantă, dar nu ca un scop în sine. Eu cred că va trece un timp și toate vor reveni la normal, iar valorile general-umane vor reveni la locul de cinste. Acele 10 porunci a lui Dumnezeu încă nu le-a anulat nimeni.
Dle academician și acum că ne apropiem de sfârșitul interviului, nu pot să nu Vă rog să spuneți, dacă nu cerem prea mult, câte ceva și despre familia Dumneavoastră.
Referitor la familie, pot să vă spun că sunt mândru de ea. Am doi feciori, Mircea și Andrei și o fiică, Viorica, care mi-au dăruit șase nepoți. Am o căsnicie trainică și mă rog Domnului să ne ocrotească familia și în viitor.
Puteți spune că v-ați împlinit visul vieții?
În linii generale cred că „da”, dar nu pot spune că mă opresc aici. Omul cât trăiește trebuie să tindă spre ceva, astfel n-are rost să mai existe.
Cum veți marca evenimentul aniversar? Pe cine așteptați sau unde veți merge?
Această aniversare diferă mult de cea de 25 de ani sau chiar cea de 50. Vreau să petrec liniștit, în familie, cu copiii și doar câțiva prieteni de suflet.
Domnule academician, Vă mulțumim pentru generozitatea de a ne împărtășit câte ceva din experienţa și trăirile Dumneavoastră de viață, ne-ați relatat cu atâtea emoții despre bucuria pacienților tămăduiți, despre familia Dumneavoastră care, în această traiectorie a destinului, a fost nu doar aerul vieții, dar și un mare sprijin moral. Cu ocazia aniversării Dumneavoastră, Vă adresăm, Domnule academician, urări de sănătate la multe şi rodnice realizări. Să debordați și în continuare de aceeași energie molipsitoare, să Vă bucuraţi mereu de căldura şi dragostea celor apropiaţi. Să aveţi parte de toate câte vi le doriţi, dar şi câte le meritaţi.
Și eu vă mulțumesc.
|
